Din focul mistuind iubire,
Nisipul prinde viață și lumină,
Se contopește cu destinul
Și-mbată sufletul, ca vinul.

Ești, când în zbor spre zări,
Ce-s necuprinse de norii cu
Parfum de fericire
Sau ești vulcanul clocotind
De lava sângerând nefericire.

În timp, te uiți pe tine,
Vas de sticlă
Și strălucești în soare gol,
Iar, gestul tandru, te despică
În mii de cioburi, căutându-și
Umbra, când eram un tot în doi.

„Noi doi”, e geamăt de singurătate
Ce-ți caută cu disperare jumătate
Din visele ce-s sparte și topite,
Ca vasele de sticlă aruncate,
Doar, că-s ciobite.

Să nu plângi, vas amar de sticlă!
Să te-oglindești în cioburi
Ca și-n suflet,
Că orice ciob, e bob de pietricică
Ce-a stat să se topească
În iubirea ce-a trăit în
Vas de sticlă.