nu știu să deschid aerul
cel cu nisip al furtunii străine

mi-e închis în dinte un aluat plumburiu
noaptea îl uită fără vamă pe buzele mele

mi-e greu capul de jur împrejur de atâta iertare
a căzut un colac de salvare
ce nu-și găsește locul printre noduri și semne
puse la uscat cu călimară cu tot

vorbele feliate șuvițe subțiri transparente
se oglindesc în verdele amărui lăsând-și urma pe ceas

poate
poate e acel verde de paris de care nu aveam voie să ne atingem

frumos înota otrava aceea în găleți de tablă
șobolanii nu-și luau privirea de la verdele crud
târziu am văzut
visau cu picioarele în sus
o altă viață părea să le lumineze privirea

una fără dinți ascuțiți sau fuga pe pereți
una cu privirea spre cer

stăm cu toții acum

cap după cap a fost deschis
cu aparate umplute cu aer
nimic
nu se pierd printre noduri si semne nu



e mut ecoul marelui graal

ochii tot închiși trebuie ținuți

furtunile străine își caută deșertul

printre noi