Cerul părea să fie ca un asfalt
Încins, mirosea a fum, iar ici colo
Câte un petic albastru.

Am încercat să-l ating,
Văzând în el aceeași suferință
Pe care am văzut-o și în câinele meu
Când a murit de jigodie.

Nu m-am gândit să-l salvez,
Ci doar să-l înțeleg,
Știind cum e ca nimeni
Să nu te-nțeleagă.

Însă eu nu eram Iisus să sufăr
Alături de el, așa că i-am cruțat
Suferința;

L-am aprins ca pe un cărbune
Lăsându-l să-L frigă pe Dumnezeu
La picioarele sărutate
De păcătoși.