intr-o zi
mi-am spalat mainile cu seva adevarului
si mi-am lasat degetele sa curga pe filele vremii.
am vrut sa ma intorc la obrazul soldatilor
inghetat si alb
ca o apa lina,
si-am vrut sa le dau zambete tuturor,
chiar cate doua de fiecare,
unul sa-l pastreze
si altul sa-l dea bir la Poarta.
dar n-aveam in mana decat flori-
insa si ele mor, cateodata.
m-am intors insa cu mai mult
timp in urma,
in urma ta si-a mea,
in urma mamei si a harciogului brun.
m-am intors la doi oameni care
susoteau intr-o gradina-
nu stiau ce-i raul, ce e roua,
cum circula sangele sau
in ce se masoara durerea.
am vrut sa le dau gene lungi
sa le zbata peste gradina cand
toamna devine trista
si sa pastreze fulgi in ele
cand se scutura norii.
dar in buzunar n-aveam decat mere-
la ce le trebuiau, cand n-aparuse inca scorbutul?
am vrut sa imblanzesc trecutul-
nu cu mult insa, ci doar
sa mai strecor cate o pana albastra
in palaria demna
sau sa revars candoare
cand oamenii vor fi uitat sa mangaie.

dar m-am intors in mine,
chiar m-am vazut nascandu-ma,
si m-am inecat cu neputinta
de a schimba ceva-
nu poti sa aliniezi nasturi
intr-un vartej.


caci fiecare e o cale,
si doar neincrederea pagana
ne intuneca firescul
merit de a fi salvati.