Calul și măgarul se plângeau odată
C-au o viață dură, dusă în zadar,
Muncă excesivă, practic nenormată,
Greutăți în hamuri, respectiv samar.

Sau, că niciodată nu le-ajunge fânul,
Apă, nu e sigur dacă-au căpătat,
Bice pe spinare când e beat stăpânul,
(Ba, chiar, câteodată, și când nu e beat).

Lângă ei, în staul, domnul porc exultă,
Tremură pe dânsul slăninosul strat:
„Hrană am destulă, poate chiar prea multă,
Apă este-n troacă, staulu-i curat.

Paiele-s comode, țin de căldurică,
Și mă culc pe ele, parcă sunt în pat,
Când aud ce spuneți, păru-mi se ridică,
Viața voastră nu e de invidiat!”

Și, zicând acestea, porcul se retrage,
Cu un pai în gură, vremea prezicând.
Calu-atunci nechează, iar măgarul rage,
Și, râzând în sine, porcului răspund.

Fără să-și abțină o privire-amară,
Calul și măgarul vorbele-i întorc:
- Ni se pare nouă, sau, cumva, ast‘ vară
Discutam aceleași chestii... cu alt porc?!