Când stai seara în liniștea totală a naturii,
În compania stelelor și a lunii,
Te lași purtat de fantezie-n depărtări,
Simți cum te cuprind valuri imense de fiori.

Inima îți bate mai des și mai puternic,
Iar stomacul îți devine un arici autentic
Când ecoul sunetului de primit mesaj
Creează în jurul tău un adevărat miraj.

Picioarele ți se înmoaie tremurând,
Iar palmele-ți transpiră vrând nevrând,
Dar stând pe spate într-o poiană verde,
În adierea vântului, tot corpul ți se pierde.

Și întrebări cu miile îți vin atunci în minte,
De ce oare trăiești un tumult atât de fierbinte?
Când nopțile de toamnă sunt plăcute și reci,
Nu poți să arzi pentru o iubire ce a murit pe veci!

Un nod în gât îți urcă de nu poți să respiri,
Ochii-ți strălucesc în lacrimi și-n simțiri,
O frunză ce zbura pe buze ți se așterne
Și o căldură, ca mângâierea, se mișcă-n corpul tău alene.

Gândul că acolo, undeva, există cineva
Ce scrie, citește, sau pur și simplu este,
Poate fi normal, rațional, sau chiar imaginar,
Dar corpul omului, ca și natura, e de multe ori bizar.