Cat as vea sa dorm,
dar oricum nu pot,
caci n-am pic de somn,
desi sunt partial mort,
si obosit de patul gol,
neasternut cu tine,
nici cu vreun cuvant,
ca sa imi aduc aminte,
de saruturi si cafele
fara zahar in ele,
dar cu buze umede de lacrimi
mai grele ca o viata,
traita-n doi nebuni,
agatati de-o jumate de ata,
lipsita de vreun capat,
dar nu de greutati
ce-ar strivi si-un univers,
daca-r putea,
iar dintre toate greutatile,
niciun cuvant nu s-a sters,
fara sa vrea ea,
ea fiind un inger sarutat
de un trecator turbat,
ce-o iubeste ca pe-o melodie
pictata pe cer de albastru si de Luna,
si de negrul linistit,
pictata in aer de ploaia negrabita,
si de mine in cuvinte,
dar degeaba pictez
ca oricum nu tin minte,
caci te iubesc mereu altfel,
mai mult sau poate diferit,
dar tot muzica e
de cantec infinit,
de vise zdruncinate
fara motiv de realitate,
si lasate adunate
cu zeci sau sute de pacate,
ce vor sa se faca uitate
fara sa stie ca eu sunt inca treaz,
privind in oglinda cum apun,
pentru ca nu te mai sufoci cu mine
ci cu fum
de sentimente stinse
ce au lasat scrum
ca si ata, pe jumate,
poate jumatatea regretata,
poate cea neincercata,
sau cea-a de-a treia, cea adevarata,
de care te feresti,
ca lumina de-ntuneric,
esti la fel de speriata,
sa ranesti un prost
lipsit de orice rost
in lumea ta de el imaginata,
lume ce sta si asteapta
sa spui cuvinte-n soapte,
ca sa poata si el, adica eu,
sa pot sa dorm macar o noapte.