uneori într-o mare de labagii
zărești omul pe bune
aproape sfârșit
vibrație albă pulovăr în dungi
se îndreaptă spre tine cu ochii închiși
are alții pictați peste tot și
dintr-o dată nu te mai simți
cărniță de tun imaginea aia pe care
cei ce nu pot pătrunde decât propria
mână își scuipă sucul răcnind
nu-ți mai vine să urli precum camus
mi-e scârbă de oameni
oscioarele lumii nu te mai dor
încep să se prindă unul de altul
sub piele vagoane de tren și
pe bilet destinația-ncepe
în final să se vadă

nu ești însă obișnuit cu lumina
te ghemuiești și
respiri
nu știi ce să faci ce să spui
dar știi ce urmează

o îmbrățișare

și nu te-a antrenat nimeni
să te arunci în adânc