(lui Mihail Eminescu)


Fața trasă-i un semn tremurat
între măști surâzătoare cu tălpi de zăpadă.

Þara cu mădulare risipite pe câmpuri,
sub arbori visători, își trage carnea pe oase.

O jucărie te mângâie cu ochii închiși, Mihaile,
când stâncile din aer țin noaptea pe loc
și cumpătul inimii. Capul unde să-ți pleci?

Casă fără uși e suspinul celui ce moare,
încolțește grăuntele de lună. În urne,
roșiatice flori duc trena timpului.

Nu are nume darul. Peste toți se revarsă,
Ca o durere vindecătoare.