Trec oamenii pe stradă ca niște berze,
au fracturi deschise și ochii în buzunare,
trec oamenii cu capul sub flecuri viguroase,
unii prin alții, de parcă după măruntaiele celuilalt
îi așteaptă broaștele cu covrigi în spate, de parcă au luat
zile în arendă și trebuie să le însămânțeze, iar berzele
stau piciorong peste piciorong pe stâlpii de
internet, trag mahoarcă și râd de se prăpădesc.

Să nu te pună dracu’ să-ți amintești Crăciunul de
acum doi ani, de cum te-au blocat în veceu ăia dintr-a
șasea, de prima care te-a lăsat cu sufletul în
vânt, de orice care ar putea să te lase lat între semafoare,
că trec oamenii pe stradă ca niste berze, de parcă nu mai
încap unii de alții, de parcă au uitat chiuveta de acasă cu
filosofia deschisă, au contract liric cu girafele, n-ajung până jos, și
ai să crăpi dracului ca un bou expresiv și sentimental.

Trec oamenii pe stradă ca niște zimbri birocratici și
esențiali, se grăbesc la adunarea în ghivece cu
orientare analogic-socială, trec cu gulerele pline de
purici, cu ochii scăldați în monede, dar divini;
îi scuipă norii cu rest de dovleac drept în
țeastă, moartea le umple cartelele prepay, dar ei
bat trotuarele ca zimbri irepetabili. Îngerii deschid
șampania, wordul, râd de le sar fulgii din aripi și se
pregătesc sfios de întâlnirea cu Șeful.

Comandați umbrele și scafandri – se lasă cu apă.