Îmi apari în minte, când seara stau de scaun rezemat,
Când printre-atâtea gânduri mă pierd câteodat'.
Mi-aduc aminte de acele clipe, când plângeam,
Ș-atunci tu cu mâinile lacrimile-mi ștergeai.
Mă făcea să zâmbesc prezența ta,
Mă bucuram să te am de-atâtea ori alăturea.
Acele mâini bătrâne tremurând mă ridicau,
Când toți să sufăr mă condamnau.
Mă priveau ochii, ce la viața lor atât-au plâns,
Care-acum, la bătrânețe mii de zâmbete tot n-au strâns.
Era-n jurul tău atâta durere și suferință,
Totuși, tu reușeai să-mi pui zâmbetul pe față.
Câteodată îmi vine să plâng știind că acum nu te mai am,
Știind că de-acum singur pe lume voi lupta.
Acum, când cerul ultima lacrimă-și plânge,
Când pe ultimul drum viața spre moarte te-mpinge,
Îți așez o lacrimă pe obrazu-ți brăzdat și de sudoare plin,
Închin o rugă spre înaltele ceruri și suspin.
Șterg lacrimile și mă-ndepărtez de sicriul de fier,
Te rog să nu mă uiți! Cheamă-mă și pe mine-nspre cer!