În mine-atâtea ceruri se surpară,
Atâția zei pe rând se prăbușiră,
Dar eu mă nalț și mă preschimb în liră
Sub tot mai grea a lutului povară

De ceruri și de zei ce-mi măsurară
Lumina din adânc și-mi cântăriră,
La ce să-mi pese, acum, când se răsfiră
O harfă-n carnea mea și mă-mpresoară?

Ori, când aud o aripă de înger
De lutul meu atinsă cum se sfarmă
Făcându-se cuvânt și-n el cum sânger
La ce să-mi pese ceruri că se darmă?

Cresc mai presus de ceruri în risipă
Mă nalț în stih, mă-nveșnicesc în clipă!