amintirea mirosului de pâine
proaspăt făcută
mă invită la masă.
stau pe scaunul gol
tremurând
uitându-mă
prin ce a rămas din ferestră
nu mai departe de casă
la chipul alb al pământului,
o reflexie a propriului chip
nins de ninsorile timpului.

vecinul mai tânăr din deal
și-a făcut pârtie
spre soarele orb
ce apune,
viscolul cuprinde cu palmele
balustradele casei
măturând speranțele
urcării pe treptele lumii.

e ciudat că poți cuprinde
în liniștea serii
fața nevăzută a pâinilor coapte,
dar pe acoperiș hornurile
nu mai scot fum
iar căldura
ți se prelinge din inimă
picătură cu picătură,
ești doar un biet om
al cărui cer
nu mai există

mai târziu
sting lumânarea de seu
pentru a face economie,
obosit îmi caut culcuș
lângă soba ce-i rece,
îmi doresc ca să rabd,
numai așa cerul
ne va recunoaște
drept oameni.