De Sfântul Valentin nu m-am simțit prea bine; am răcit, am luat și o gripă.
„Hai să te mint!” mi-am zis, și mi-am lipit pe buze un zâmbet ca un fluture rătăcit primăvara prin grădina sufletului tău.
Bine- bine, nici ochii nu-mi erau goi; febra îmi radia prin ei ca dintr-o lampă cu benzină.
Iarna era în putere, ninsorile erau în toi.
Nu voiam să infectez albul întinsului pe care-l vedeam prin fereastră cu virușii mei revoltați de mai bine de-o săptămână.
Eram cum eram.
Nu aveam șampanie, nu aveam caviar; nici măcar tort, doar câteva mere.
Ți-am întins o floare furată din grădină de la muzeu, împreună cu un zâmbet sincer, prefabricat între febre.
- Vai ce drăguț! Cred că la ceva mai potrivit, mai sensibil, pentru ziua aceasta nu te puteai gândi.
- Ei.....aș fi vrut mai mult.... dar uite, zăpada s-a așezat până-n grindă și ninsoarea nu are de gând să se stingă, măcar o vreme.
- Nu te plânge, las’ că stăm bine, și nici nu-i prea frig.
Hai mai bine să-ți fac un ceai verde.