Dincolo de timp,
ori spațiu, ori obiect crestat atroce,
de zei abătuți prin sensuri abstracte,
mă regăsesc veșnic purtat de coloana prăfuită,
a morții, a scâncetului bestiei.
ca un spirit decadent, respins de morală, ori tărie,
hoinăresc sinestezic, absurd prin roua calmă a dimineții,
prin tusea seacă a vieții.
Mă întind pe o mătase subtilă de linii de nebunie, de stres,
când nu pot răspunde înecat în laguna cuvintelor,
captive în întrebări ramificate.
În infinit nocturn, de vid tenebros,lucid,monoton,
îmi găsesc patul de marmură, aplecat de o vreme rece,
ce spală coridorul anilor pierduți.
Vibrații joase se nasc în golul meu,
când totul devine vag, precum o pădure sub ceață.
Iar la final, din nou rămân cu mine, pe foi de lemn,
scrijelit de substanța vie a poeziei...
cautant, pe veci,
nimicul...