Nimicul, contrar cu tot ce este,
Ubicuu necreat lângă contur,
Lipsește șăgalnic din real sau poveste,
În timp și în spațiu implicat în măiestre
Deveniri din nimic, lepădări de cusur.

Nimicul, anteriorul cel dintâi,
Dușman și aliat deopotrivă,
Veghează-n veci la orice căpătâi
Și nu știu cum, pentru că totuși nu-i,
Alătură, desparte și derivă.

Nimicul, abstractul cel mai sincer,
De-o transparență fără de egal,
Din gând în faptă-n stare curge liber,
El singur neștiind să fie lider
Sau chiar de multe ori fiind banal.

Nimicul, înghițindu-se pe sine,
Futil în încercări de-a suplini
Ce-a fost și-un timp nici nu mai vine,
Sfârșește-n stiluri pururi sinonime
Într-o situație ce-a încetat a fi.

Nimicul, tot ce-n clipa asta nu-i,
Suficientului paradoxal amic,
Se calcă în picioare-n pașii lui
Când uită ce-i și-atunci în față-i spui
Doar trei cuvinte: „Nu-i nimic!”