Ce viață aiurea parcă-mi plouă
aș desena o altă viață pe fereastra mea
fără să folosesc culori
aș folosi cuvinte
poliția îmi bate la ușă
să îmi aresteze cuvintele
mascații îmi asaltează cuvintele goale
jandarmii îmi bat predicatele care beau bere
eu le explic că sunt un poet de atelier
cuvintele mele nu au valoare
ei îmi controlează câteva coaste
îmi bat literar cuie în palme
picioarele îmi sunt perforate cu ultimul cui
ecce homo a devenit un slogan prăfuit
îmi vând poezia în grădina măslinilor
ultimului samaritean
este dimineață
cocoșii vor cânta de trei ori
căderea cuvintelor
le lipesc cu scuipat pe foaie
din ele nasc metafore
declarația de purtător ilegal de adjective
cuvintele nu sunt ale mele
nici ale voastre
ci capul lui moțoc îl vreți
glasul meu pleacă la plimbare
urcă dealul dureri fără durere
privirea îmi stă răstignită
pe frunte sentimentele sângerează
pline de necuvinte
de neființă
iubito te iubesc albastru
te tac cu coplote
te vreau în zbor
dragostea ne arde apele
iar noi fără cuvinte
dimineața vom mânca
vise pe pâinea cea de toate zilele
la început era cuvântul
acum cuvântul este arestat.