De când am ordonat apusurile pe umerașe de carton
văd scheletul cerului atât de deznutrit
parcă-i o fecioară anorexică.
Mi-e milă de el și-i număr oasele cu patimă
până se termină în orizont
un olog însângerat în compasul solar.
Francamente îl admir mai mult
când e impur și se mâzgălește cu nori
și norii se dispersează în forme imaginare.
Pășesc singulară pe străzi
fermecată de acest joc al infinitului,
e ca și la început, când trăia doar copilul din mine
fetița cu buclele-n vânt și ochii căprui
tăinuind înserarea profetică și pustie.
Acum știu cine sunt.
Am crescut ca un crin sub ploaie și vânt
dorurile le-am stins în văzduh când am mușcat
din fructul crud.
Și totuși cuvintele nu-s clare
și statuile de marmură din parcul de castani
mă latră turbate.
Când îmi miros teama mă-ncolțesc.
De când am ordonat apusurile pe umerașe de carton
fiarele sălbatice nu mă mai atacă.
Reflecția mea e orbitoare sub compasul solar.