atunci când îți vei toci toate simțurile, vei scrie
cartea rece. din care nu vor adia efluvii, nu vor răzbate
zgomote, nu va licări lumina, nu se va exfolia pipăitul,
nu vor sfârâi ca arse dulcele, acrul, amarul. cartea
rece, după care umbli cu simțurile făcute ferfeniță și
care nu țâșnește din energiile intacte, ci dintr-un puț
din care au fost supte toate materiile potrivite extazului,
necesității, forței, derutei, eșecului. în cartea
rece sunt spectre care se adună pe câmpul de bătaie
mult după ce bătălia s-a sfârșit. șobolani de pâslă care
nu vânează și nu sunt vânați. preoți de gheață care
nu mai trebuie să predice. anesteziați care subțiază și
ultima realitate. o lungă pânză cu stafii ordonate și
hieratice, dar care nu se roagă, ci pur și simplu se
odihnesc.


până atunci, însă, ai de tocit tot ce mai e de tocit.
simțuri mai mici, organe mai mici. și deci hrană mai
puțină pentru fiecare dintre ele. până atunci, însă,
ochii să nu mai vadă, dar să nu devină orbi, pielea să
nu mai simtă căldura și înghețul, timpanele să atârne
blege ca niște scorburi puse la muiat, limba să se
curețe de orișice gust, nasul să ajungă ca un grătar de
fontă prin care intră, albe, terne, fără nuanță, și miasmele,
și miresmele. o făptură fără simțuri în vârful
unui deal fremătând de verdeață. soarele privit cu
tecile urechii, vântul ascultat cu pupilele bulbucate.
un miros de val de nisip în pustiul limbii. și odihna,
da, odihna simțurilor până mai de ieri atât de ostenite.

stau pe vârf și nu vad nimic.
asta e toată răsplata