umbrele au rădăcinile-n cer
și numai întunericul le numără pașii
doar sufletul
care țipă, în spatele zăbrelelor,
direct din cămașa de forță
vezi, mi-am tatuat acest poem direct pe frunte
ca un ochi care poate privi în toate direcțiile,
până și în el însuși
maine o sa mor, maine
când tăcerea va crește albă
direct din umeri
între timp, au fost puse
toate întrebările
ca-pi-ta-le

ah, săbiile, săbiile
și orașul ăsta care mă îmbracă într-o strălucitoare armură de praf
o să mă lupt, da, o să mă lupt
cu semafoarele și cu toate celelalte frivolități
până la saturație
hei! cineva tot trebuie să despoaie copacii de negură

(aici, rictusul e atât de evident
că nu poate fi mascat de dârele pașilor
pe asfaltul încins)

mâine o sa mor, mâine
cand orele vor fi jupuite de nervi

fiecare om poartă în el o poveste cu aripi,
doar altitudinea este mereu alta
de aceea sunt umbrele mereu crispate
precum oglinzile

mâine, sufletul va sta de veghe
dincolo de acest perete
în care nu mai am puterea să bat:
e cineva acolo