ți-am trezit dimineața cu mâinile încercuite
de somnul tău lung
unde câteva resturi de întuneric pătau cearceafurile
cu răspântii peste care nu a trecut niciun prezent simplu

aceasta este rațiunea pentru care arunci cuvintele
la sfârșitul anilor și cumperi altele
de la cei care au renunțat să vorbească
despre realitatea ta de sinceritate
în care nu este permisă nicio orizontală de bunătate
este mai degrabă o modalitate de a te scălda în beznă

acolo unde se prăbușesc adâncimile tuturor treptelor

când brațele oamenilor încetează
iubirea picură urmele tălpilor deschise
și nu mai poate fi numită
o pomană între doi zilnicari care bătătoresc timpul
ci respirația mea
peste care te trezești în diminețile

când nu sunt mort