trebuie să spun tristeții pe nume dar nu nimeresc

copil plecam de-acasă culcându-mă prin gări
dar am înțeles într-o singură clipă
numai una
așa mi-a fost dat
cum năvălește marea
cumplit
cum te inundă peste brațe

am înțeles
cât de prietenoși pot fi mestecenii cu omul sărac
cînd o față îți zâmbește
răsare cel mai luminos soare
uitam, de obicei, mizeriile
mă îmbrăcam în haine curate
chit că singura bogăție îmi era dărnicia străinului
așa am călătorit tot timpul cu trenul
până ce m-ajungea mama și își smulgea părul

nu îmi venea să stau pe scaun și să mănânc din obiecte curate
am iubit, țin minte, un scoruș
nu știu pe unde
cu toată inima

și dacă încercam să le spun celor de-acasă
mă făceau hoț
dar niciodată n-am să uit despărțirea
cum am căzut
cu inima mea doldora
și-apoi mă tot târam

casă, în adevăr, nu aveam nicăieri

această întâmplare din copilărie
m-a făcut să înțeleg faptul că
"cei mai mari dușmani sunt chiar casnicii tăi"

în cele din urmă poate mă va înfia un clopot
și mă va ajuta să cânt ca el
în marile sărbători.