O lacrimă o macină neîncetat,
Pustie este creatura ce a atacat,
Îi dă ocol și caută în disperare
Căci vrea să-și facă-n cale o intrare.

Dar plictisit de râul ce-l oprește,
Încet văzând cum se topește,
Se-aruncă și adună un ocean,
Din lacrimi dure, an de an.

În abur dulce crește maestos,
O stâncă-n diamantul mânios.
Din lacrimi nu a mai rămas
Decât un nor pe marele oraș.

În veșnica poveste dintre vieți,
Ființa vrea doar să o imbeți
Cu magice trăiri inerte,
Transcrise pe cărări concrete.