dinainte-mi
odată am scris versuri
într-un ceas
de nesomn
mai în silă
mai cu tragere de inimă
închipuindu-mi că se vorbește despre mine
cu invidie
femeile înalte remarcau
costumul galben
și cravata în amestec
pilindu-și unghiile


***

vinul părea o îndeletnicire
agreabilă
nu încape îndoială
devreme ce peste
noaptea
îmi regăseam pacea sufletului
sărutând mâinile delicate
ale zeiței oarbe

***

fluieram
o melodie venețiană
cu degetul arătător
răsplătindu-mi vechile ceasuri de tihnă
trăind liber și vesel
o dorință
apoi altele
pe cerul albastru pluteau bărci
sumedenie
cu vâsle mici
cum o necuviință

***

versul se potrivea
și nu-mi păsa de câinii berlinezi
altminteri
îmi plăceau încăperile strâmte
iar ferestrele se întunecau
una după alta
până ce îngerul cobora spre arini
să se culce în iarbă

***

acum vrei să mă asculți
să ne întoarcem
împreună
mult prea mărunți pentru o singură umbră
dar ziua durează numai 16 ore
fulgerând în foițe de argint
chipuri de înger
și râsul nu mai e ușor
ca pasărea
totuși cald

***