îmi intră-n odaie
și-mprăștie foile de pe masă,
mă smulge din vis
și-aprinde lumina,
să o aud
cum mă sfâșie,
cu o mână
îmi scoate aburi din piept,
cu cealaltă
mă răsfoiește
de la inimă
până la tâmple,
imită foșnetul unor aripi
și nălucește păsări pe ziduri,
și zidurile-ncep deodată
febră să facă
și să transpire,
aidoma unei umbre grele de
singurătate
sub soarele său negru,
îmi picură șoapte incandescente
în sânge,
până ajung să le aud ecoul
cum se preschimbă-n cuvinte,
iar cuvintele - în stoluri
alb-negre,
gata să își ia zborul
către un cer
de hârtie


și-atunci,
mă ridic deasupra lui
și îmi aprind țigara de la o stea,
și-mi dau foc poemului meu,
în timp ce, sub el,
cu ninsoarea pe umeri,
se roagă la visător,
ca la dumnezeu,
antipodul-față-ntunecată:
Frate căzut din lună,
nu te lăsa hipnotizat de
lumina ei,
că te fură somnul
și îți pierzi definitiv
umbra ...



10.06.2012;
05:43