Pământul care-l țin în pumni vociferează,
pe urmă mă sărută de-atâta dor sangvin,
privirile-i sunt flori sălbatice de primăvară,
am vrut să le-mblânzesc dar am fost otrăvit.

Am vrut să fiu o ploaie ce spală praful septic,
să cad din Cer ca șoaptele neauzite,
dar ea, o mână de țărână bogată-n iz erotic,
pretinde, nonșalant, să picur pentru ea.

Din tânăr pelegrin, hrănit de vis stelar,
azi port mantia rece a tagmei de iloți,
ea mi-a legat aripa în drumul spre altar,
iar micul univers mi-a deșertificat.