Stau în pat,
Și neajutorat.
Pot să merg, dar nu pot.
Pot să plec, dar nu pot.
Pot decât să mă gândesc,
La persoane, amintiri,
Întâmplări, iubiri,
Pe acestea să le îndrăgesc ...
Partea bună este că mi-le amintesc pe cele minunate,
Deoarece simt că am făcut multe persoane fericite,
Doar prin prezența mea,
Ceea ce-i minunat.
Poate doar prin gânduri,
Dându-i fetei iubiri,
Ce-mi oferă fericirea,
Doar gândindu-mă la ea ...

Mă uit pe geam,
Unde priveam.
Și-n loc să văd copaci,
Văd speranță, amintiri,
Unde-am acționat nemaipomenit.
Și care le vreau să le mai trăiesc,
Din nou să le savurez.

Văd amorțire, îngheț, nici o speranță,
Dar simt un calm care le poate stinge pe toate acestea,
Le poate converti, a le trezi din ghiață :
Din amorțeală, să facă mângâiere,
Din îngheț, să facă frumusețe,
Din statornicia de mormânt, să facă pace veșnică ...

Mai simt câteodată un fior,
Motivului pentru care sunt temător.
Însă speranța radiată de natură și de iubire,
Își merită laudele cu măreție !

Ideea este,
Că prin niște stări,
Tot voi trece.
Ceva sentimente,
Tot voi culege.