femeia în rochie albastră lucioasă
ca beteala strălucitoare
ca ochii de pisică artificiali
răsucește o buclă de păr
pe degetul inelar
ține mereu piciorul drept peste cel stâng
prin colțurile buzelor în semicerc descrescător
toarce cuvintele subțire
dintr-un caier de vată de zahăr
pleoapele ei dorm mai mult ziua
ea vede printre gene
un cer de catifea reiată
albastru ultramarin

privită de aproape
pare argintie ca o orgă de lumini
are buzele mânjite de ruj gras
urechile alungite de cercei grei
dar nicio urmă de praf sub unghii
nicio pată de parfum pe piept
stă singură în fotoliu
în holul teatrului
stă singură la marginea rândului
din mijlocul sălii
actorii tropăie cântă și cad
ea se topește printre spectatori
mereu dreaptă

ca o picătură de cerneală într-un pahar cu apă
sub reflectorul albastru
brusc invizibilă
plânge


(23 iunie2012)