„sunt câțiva morți în oraș, iubito…”
ba mai mult: sunt mii de morți în oraș, iubito,
azi sunt alegeri, iar pe strada brăilei
trec în șuvoaie morții de pe listele electorale!

livizi, descompuși,
cu vântul fluierându-le printre coaste,
morții au ieșit să voteze
cuminți,
conștiincioși,
cu gândul doar la fericirea generațiilor viitoare!

veseli, cu poftă de viață,
intonând ritmuri electorale,
morții trec grăbiți prin aerul fierbinte, aiuritor,
în timp ce eu, singurul viu la acea oră nepotrivită,
mai mult mă-mpleticesc în asfaltul topit-smoală
decât înaintez către tine

să-mi fie rușine, iubito,
că intenționam să mă eludez de la datoria de cetățean!,
că mă pofteam la plăcerile cărnii pe caniculă
alături de tine!
să-mi fie rușine că, iată,
permit morților să-mi ofere lecții gratuite de viață
în drumul infernal către tine.

dau să le pun piedică, să le urlu:
„morți împuțiți,
eu exist!,
voi sunteți doar numere aruncate undeva aiurea”,

însă morții au argumente,
morții au puncte de vedere solide:
„de noi depind fotoliile parlamentarilor”,
șuieră la unison cadavrele,
„numărul nostru scade produsul intern brut pe cap de locuitor,
așa că primiți mai multe fonduri europene pentru dezvoltare”,
„numărul nostru scade rata șomajului”

„băi, viule”, îmi spune unul scurs,
căruia nu i se mai recunosc trăsăturile feței
„băi viule,
fără noi ați mai săraci și fără viitor!”

așa că lovitura mi-e paralizată,
iar mintea mi se afundă,
nebun definitiv,
în sofisme tăioase ca lamele de bărbierit

înțepenit în asfaltul de caramel topit,
cu soarele care îmi dă în clocot apa ochilor,
mă tot gândesc la tine ca dintr-o altă viață
și nu înțeleg,
și nu înțeleg,
cine e mort și cine e viu
în toată ecuația asta electorală.