aseară căram 2000 de ani de cultură în creier presăram în urmă
să știu să mă-ntorc mă mai opream după cîteva zeci
de pași să mai trag o dușcă de nasoală rusească strada urca încontinuu
dar stelele alea care se vedeau nu păreau deloc mai aproape le botezasem
deși mă simțeam fals un profet care aduce beție în loc de mîntuire și de-ar fi fost zi
soarele ar fi luminat cealaltă parte a pămîntului ar fi străpuns cu sulițe oraș cu oraș
ar fi luat prizonieri cartiere mărginașe foamete boli și ar fi răspîndit
vorba că tot ce este în lumină este de o mie de ori mai puternic în întuneric

eroii revoluțiilor dormeau cuminți în morminte aerul se lăsa tot mai greu
înduplecat să-mi iasă în față fiecare pas se așeza pe o treaptă și după
cîteva zeci de minute îmi părea că merg în cerc în sens invers acelor de ceas
2000 de ani de cultură împrăștiați ca un cîmp de bătălie părăsit și noaptea
mușca din toate trupurile deodată mintea mea de mangal tîrnosit
visele mele gălbinite de așteptare s-au evacuat în forță pe scara de incendiu
iar eu mă pulverizam în aer ca o spumă cu fulgi fini de durere și fum
de țigară cu arsuri pe traect un ciocan pneumatic lovea pragmatic în rotule în fibule
întristarea se ridica levita deasupra mea ca un budha mititel în lotus
în timp ce eu în foetus îmi lăcrimam pe scrot pe viitor și pe spate

erau cîteva lumini un fel de flori răsărite din asfalt erau cîteva mașini
care se retrăgeau în șoaptă spre garaje erau cîțiva burtoși vorbind prin semne
în fața unui nonstop erau depresia disperarea și agonia cele trei stele ale mele
îmi umpleau urmele cu 2000 de ani de război era o primăvară răsturnată
ca o cisternă cu sulfuric era revoluția larvelor inconștiente de ziua următoare
erau firimiturile scăpate din barba unui cerșetor înfometat erau crucile
îngropate de mult în răni pe bolta pămîntului erau două cîte două
un grup de curve țigănci care m-au îmbrățișat cu nepăsarea lor în timp ce
pluteam la un milimetru deasupra cimentului purtat de cili vibratili invizibili
cu ochii ficși în cer ca și cum aș sparge o bășică imensă de soluție salină

erau mii de kilometri pînă la prima stație unde puteam să-mi predau greutatea
erau mii de ani lumină pînă la prima vorbă deasupra se rotea ruleta amenințărilor
erau oameni la fiecare colț de stradă se-ascundeau lăsînd în urmă prezența
unei nefericiri ce sporea și mai tare starea mea de ascundere eram eu
alegîndu-mi pașii dintr-un milion de alți pași cei mai siguri cu putință erau
2000 de ani de cultură ca 2000 de ani de solipsism urban presărați în urmă
cînd sticla se usucă pe interior asemenea mie și dimineața lovește cu putere
un contur desenat cu creta pe asfalt care încă se mai tîrăște spre casă