în câte frustrări se măsoară dragostea,
în câți pași, câte sărutări și câte alte nimicuri
doamne, uite-mă galben și moale ca aerul rarefiat,
la amiază

numai semafoarele râd, când plouă, când plouă
de parcă orașul acesta urmează să ruginească
începând de la streșini și porți

cum aș putea striga, cât de tare cât să poți auzi
cum țiuie liniștea asta plină de nervi,
dâra lăsată pe geam e un semn al unghiilor
care au crescut direct în carne, în oase, în sânge

cum poți iubi dacă te schimonosești astfel, suflete,
cum poți iubi, câd împrejur sunt numai ziduri țintuite de iederă
pe care nu mai coboară nici o lumină

e un capăt de drum sau numai o altă formă de-a-ți spune
că noaptea care vine e doar un semn că
numai moartea se plimbă cu autobuzul de linie
zâmbetul ei urmează să seducă pe ceilalți inocenți

în rest, doar acest asfințit cu gura strâmbă,
ca după un atac cerebral
noapte bună, iubito