rochia ta bej purtată la zile mari

alunecă până în talpa muntelui

acolo unde locuim amândoi-

nebunii care se-ncălzesc

cu raza ochiului din frunte



să lăsăm deopotrivă

viața și moartea să ni se-ntâmple



cu bruma de alchimie pe care-o mai știu

aș putea să-i dau luciu morții-

colos din fier atârnat

înainte de facere

să fie fecioara voluptoasă

cu sânul și coapsa din aur

și cu știința drumului

de întoarcere



ce ai putea să ascunzi, femeie

irod îmbrăcat în rochie bej

ți-ai ras barba

în acea cumplită învălmășeală din fiecare veac

iscată la seceratul stelelor



ai căzut apoi din strâmtoarea ștreangului

în brațele mele

iar eu, nefericitul

n-am mai auzit puiul de inorog

înecându-se în grajdul zeilor



numai atât - potcoavele

cu miros de câmpuri și reci

să mi le pui pe pleoape