Mai spune tu poete


-Mai spune tu poete,
Acele dragi cuvinte,
Sufletul să-mi îmbete.

Și el privea așa pierdut,
Nimic putând a spune
Caci glasu-i era mut.

Atât de mult o adora,
Că stelele ce râd pe cer
În ochi îi cobora.

Luându-i înainte gândul,
Al inimii avânt,
Îi scapără cuvântul:

-Nimic nu am a spune
Caci nu pot să grăiesc.
Þi-aș spune altfel câte-n lume!

-De voce aș putea să-ți dau,
Din gura unui mic izvor
Eu glas aș vrea să iau,

Și-atâtea zile câte ai
Să-mi cânti urechii mele
Cu duiosul tău grai.

Din piept inima-i sare,
Iar vocea-i prinde viață
Ca murmur de izvoare.

Cu-a ta privire-nveninată,
Cu-albastrul ochilor tăi reci
Ai mai curmat o soartă!

S-aud din gura ta cuvânt,
Nimic nu mi-ar mai trebui
Și m-aș duce-n mormânt.

Eu te ador,
Cum nimic n-o să pot vreodată
Și-acuma simt că mor!

Ea sta în colțul ei cuminte
Și-l asculta. ,,Sărmanul,
Și nebun și fără minte''

În gândul lui își spune,
Și-ar vrea cu veninoșii ochi
Să dispară în lume.

Dar ochii ei frământă
În lacrime argintul
Ce-l scapă luna blândă.

Ea pradă sta pe spate,
Șoptindu-i la ureche,
Cu glas pe jumătate:

-Mai spune tu poete,
Acele dragi cuvinte,
Sufletul să-mi îmbete.