un pas, doi pași, un capat, un alt capat
o întreaga liniște care țiuie din corbi, din roșcovi
și din ora încărcată de praf

norii se-nghesuie-ntr-un colț al camerei
lumina e la fel de albă ca o stradă plină de riduri,
cât mai multe riduri și tot atâta depresie
câtă încape între brațele unei sperietori

bună-dimineața, suflete,
aici e doar un perete care nu mai are gură să țipe
fumul țigării desenează o tuse cât mai seacă
nu mai e decât un pumn de aer după care cotrobăi
rar, tot mai rar, ca un ceas care trage să moară

în rest, de-a latul drumului
umbre răzlețe se-nfășoară în aburi și colți
dia, dia-păpădia, ca o iederă a memoriei, adună toată răcoarea
octombrie, sărmanul, se tânguie
dincolo de scorburi și încuietori