Suflete tot mai reci, căzând în hibernare
O liniște ce crește, mă sapă și mă doare
Și plouă mocănește, cu lacrimi de uitare
Și plouă în neștire. Nu mai există soare.

Prea palide figuri, din ceară înghețată
Scrutează în zadar, privirea-i prea înceată
Prin clipele ce curg să poată să străbată
Spre altă zi de soare, ce poate o așteaptă.

Se scurg încet, încet, rezervele puține
În hibernare lentă, atât eu cît și tine.
În iarna ce începe nu e nici rău, nici bine
Doar hibernare rece, la margini de destine