într-o zi voi scrie o poezie fericită
cu toate stările transpuse din clipa faustică
oprită de mine pe loc repaus
starea fericirii fiind ultima piatră albă de râu
ce ți-am adus-o la un seminar epicureic
în care n-a mai vorbit nimeni în afară de mine
mai liniștit parcă după ce am spus că muzica ploii
tocește și albește huma în care voi vrea
să fiu îngropat planând fericit
pe deasupra pământului admirând
narcise sălbatice și floarea-de-colț
după ce am terminat de întrebat toți filosofii lumii
ce este fericirea
epicur m-a întrebat pe mine
ce este fericirea
și negăsind o altă limbă în care să răspund
prin pădurea buclucașă
măsurând distanța dintre arborii tăiați
și cei care mai rămăseseră în picioare
ca un fel de sedilă adevărată
între două consoane neinventate
pentru sfârșitul fericit al poemului fericit
i-am spus lui epicur că fericirea adevărată nu se termină
prin urmare nu poate exista o definiție de dicționar
ci doar dicționarul- tezaur în care s-au rătăcit
fără speranță de a ajunge vreodată-n lumină
toate nefericirile posibile ale unui singur om
pe care-l chema faust