Ploua afară...
Stăteam și fredonam a inimii cântare.
Ca pentru-ntâia oară
Înțelegeam a timpului mișcare.

Deși se-ntâmpla a doua oară,
De abia acum am înțeles cu-adevărat:
Ploua afară...
Ploua încet în sufletu-mi curat.

Umezit de lacrimile cerului,
El se-ofilea ca o petală dulce.
S-a lăsat atunci în mâna destinului,
Fără să știe unde îl duce.

În ritmul stropilor de ploaie
Înainta mereu, cu-ncredere,
Privea spre cer, fără să se-ncovoaie
Credința îl va-ntoarce din cădere.

Când dintr-o dată ploaia s-a oprit,
A înțeles că soarele va răsări.
În suflet s-a născut atunci din nou
Credința, speranța și iubirea într-un om.