imi curge sufletul pe străzile pustii,inocente
din creierul unui cătun izolat de care n-a auzit nimeni.

acasă la mine, de unde au plecat toți să-și urmeze calea,
nicăieri tapetează spațiile,doar prin ungherele întunecoase
mai zbiară câte-o bufniță și uneori mai cântă câte-o
iubită uitată sau abandonată...

ne-am segregat amice, din cauza slujbelor diferite
pe care le predica fiecare prin cotloanele lui ,ornamentate
cu structuri pe sufletul fiecăruia,dar și pentru
faptul că nu ne-am iubit destul.

timpul precum o statuetă formată din clipe mute
înlănțuite într-un ceas deșteptător ascultă la ferestre
șoaptele unei frunze udate cu lacrimi de rouă cazute
dintr-un copac bătrân împămîntit în sufletul meu.

ea a fost doar o fereastră spre stele prin care accesul meu era atât de mult limitat!