Unde-s nopțile acelea, când din țepi de trandafir
Răsunau cuvinte oarbe, de iubire-n luna stinsă?
Eu puteam să-ți cânt poeme și apoi să te admir,
Tu puteai să-mi împletești o cunună cezaristă.

Unde-i păru-ți de mătase, blond ca raza cea de soare,
Coborâtă cu viteză printre-al verii pașnic vânt,
Ce, din creștet izvorându-ți, el putea ca să-ți măsoare
Înălțimea-ți elegantă, din cap până la pământ?

Unde-s stelele eterne, care ne vegheau de sus,
Privind dragostea de tineri înmuiată-n gând de dor?
Pe când mâna ta cea fină, peste creștet mi s-a pus
Eu te-am strâns atunci în brațe drăgăstos și cu amor.

Unde-i glasu-acela dulce care îți curgea pe buze,
Când a mea inimă oprită fibrila în ritm de vals?
El putea să mă îmbete și apoi să mă amuze,
Dând visării mele mute și cuvinte, dar și glas.