Azi m-au durut prea mulți papuci de casă.

Dar cel mai tare cei care nu erau ai mei.
Stăteau acolo unde altădată stătuseră papucii mei.
Culorile lor,
Pastel ar spune un cunoscător,
Îmi povesteau cum umblaseră peste pașii mei.
Îi ascultam gândindu-mă că aș vrea doar să pot pluti până afară.
Nu voiam să le ating urmele.
Știam că mă vor arde.
Iar ei știau că mă rănesc.
Zâmbeau de lângă ușa a trecutul meu.

M-a durut și singurătatea papucilor maro.
Zăceau uitați lângă papucii care nu erau ai mei.
Îi dăruisem cu mult drag.
În tristețea lor am citit dorința de căldura.
Zadarnică dorința,
Reală doar dezamăgirea.
Și nici măcar nu le-am putut promite
Că într-o zi-și vor împlini destinul.

Și m-au durut apoi papucii mei de casă.
Nu i-am găsit în cutia de carton în care i-am lăsat.
I-am căutat doar.
Acum îmi pare rău că nu am întrebat pe nimeni.
Poate cineva ar fi știut ce s-a-ntâmplat cu ei.
Iertați-mă, papucii mei de casă!