să simt cenușa prin găurile pantofilor
moliciunea drumului sub trupuri incandescente
și să le ocolesc ca pe niște mine
umbrele celor învinși

sfârsitul unei zile nu e un capăt de drum
e poate doar
scufundarea încă unui soare ale cărui ancore
zgârie cerul lăsându-i cicatrici încinse
sau poate sfârșitul unei așteptări
prin simplu fapt că te găsesc în același loc
pieptănând norii în căutarea lunii

ai devenit prizoniera acestui poem
cuvintele sunt ziduri reci
ce te înconjoară
doar tu cu mâinile goale
vei putea să sapi sub ele
până când venele se vor deschide pe rând
atunci
vei deveni cel mai puternic ecou
stăpânind cea mai adâncă vale

cu degetele întotdeauna reci
ascunse de aceleași buzunare arse
urci treptele doar pe întuneric
ascunzându-te după oglinzi
în colțul unei minți încă neatins

doar odată să te afunzi cu picioarele
într-o fâșie de țărm
refluxul să te ducă în larg
să-mi nuanțezi asfințitul