E ora la care
în tăcere desfid
pe-asudătorul
sub limbă, apoi
cu ochiul treaz
îi despic
umbra-n patru
și i-o contemplu
cum se fărâmă
în figuri
sub soarele meu
puternic de vară,
ca-ntr-un târziu
să-i ghicesc
inima cât un purice,
ascunsă acolo unde
tot timpul e
umezeală și întuneric;
inima lui de șarpe
încolăcindu-se
sub birou,
pe unul din cele
patru picioare
de lemn;
inima lui de șarpe
încolăcindu-se și
zvâcnind,
asemenea unui vierme
aflat în agonie,
la același nivel:
minus unu (-1),
sub nivelul sexului meu;



e ora la care,
(în)frânt de oboseală,
asudătorul sub limbă
se prăbușește pe scaun,
își dă jos ochelarii
și-și freacă insistent
nasul la rădăcină,
cercetându-și meticulos
gândurile care-i chinuie
creierașul,
și degetele-ncep deodată
să-i tremure,
iar obrazul
să îi transpire,
de parc-ar fi uitat
între timp cum se pupă
cururi pe nerăsuflate,
de parc-ar fi uitat
cum se respiră;
nu știe încă nimic
din tot ce are
să i se întâmple,
nu știe, dar simte,
de aia îi curg,
în timp ce se târăște,
broboane mari
de sudoare
pe tâmple.



http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=3wES60h58vs


20.01.2013;
19:35