își ține capul în palme
din lutu-i modelat elegant
scapă doar câteva întrebări
împiedicate
nătânge
suficient de neimportante
-față de zâmbetul larg al prințului din Ursa Mare-
încât să stea pitite la umbra buzei
să privească sâmburele
cum poate fi așa pur

o las cu gândurile ei și deschid porțile
ca șinele să respire
deși port încă stigmatul negrului
ochii înmuguresc
încalț ciorapii verzi fără să privesc în urmă
prin degete văd osul alb speriat de atingeri

în urciorul vindecătorului
nedumerirea învață să picteze mâna sinelui