la sfârșitul rochiei tale pădurea își încolăcea brațele
păsărilor despărțite în silabe ca un cârd de răspunsuri
treisprezece cuvinte numărate în căderea unei alte mâini
în care am sculptat un glas de femeie
te-au scuipat într-un roi de cerbi cu tălpile goale
literă
neîmblânzită în niciun obraz îniubirea îți curge strigăt
din răspântia coapsei unde ți-am strivit lumina
și cuvântul ascuns în piele

ce absurd este să fi om ca un capăt de lume
cineva să coboare din tine fără niciun rost
tu să mergi mai departe puțin mecanic
iubito
nu știu cu certitudine dacă dumnezeu este locul
unde am coborât din tine
sau dacă este sfârșitul unde trebuie să ajungem
oricum ar fi moartea seamănă izbitor
și cu unul și cu celălalt