cumplită noapte. dușumea în turnul
ceasornicarilor. până și timpu-a putrezit.
întreaga sighișoară e o umbră
în care vântul își înfige
indiferența de cuțit

de câte ori mă însoțeste vinul bun
în amintirea morții ce urma să vină
buza de jos mi se răsfrânge-a sete
mă simt cutreierat în sânge și în creier
de-o rimă ipocrită, levantină.

a dracului podgorie! pe care
nici seceta, nici gerul n-au stârpit-o…
aud cum Ceasul Mare-și încordează arcul
(să te plesnească peste cur, iubito!

cum sare dragostea din tine!? cu toți nervii
se-ncaieră pe străzile medievale
se pocesc la chip)
curând cuvintele se vor sfârși, iar scrisul
se va retrage-n arhetip

am fost de-atâtea ori în gând aici
încât cunosc turiștii după umbră
după vârtejul ce rămâne-n urma
străinului ce-n secundar îți umblă

în principal…

în principal, nimic n-a fost de zis –
o ceață strugurie a-mbibat pereții