Nu am crezut niciodată că mi se poate întâmpla așa
ceva: să intru în rezerva spitalului, să șed aici,
într-un fotoliu îmbrăcat în catifea, doar pentru a fi
martora acestei scene din fața mea, atât de aproape
încât pot să aud suspinele pacientei, sau doar să
mi le imaginez. Momentul în care asistenta operează
o stimulare cardiacă electrică, următorul moment
în care femeia întinsă pe pat tresare cu totul, saltă
ușor din pat ca o jucărie cu arc din cutie. Dacă aș
fi un medic adevărat nu mi-ar păsa, ori cel puțin nu
aș simți slăbiciunea aceasta în oase, atârnând peste
fotoliu. Sunt doar un spectator cu o minte puternică
și un trup fragil, alături de un suflet înfrățit cu mine.

Diferența este că eu port alb, un alt fel de uniformă
într-un loc în care oricine are una, dintr-o pânză
ușor mai albă decât a asistentei. Ora de vizită s-a
terminat, voi sări din nou peste pauza de masă.