nu poți să mori și uneori să și trăiești
nu poți să ceri la zori, bobițe îngerești
nu poți să stingi un foc și-apoi să–l și aprinzi
și nici o altă viață la moarte să pretinzi,

nu poți să crezi că umbra tu ți-o depășești
nici că în taină, nopții vreo clipă să-i vorbești
nu poți să rupi zborul păsării de zi
nici ca tu să intri în jocul de copii,

nu poți să închizi marea întro cutie mată
nici zbor de pescăruși să îl suprimi cu o șoaptă
nu poți ca dimineața să o faci să nu răsară
și nici să oprești noaptea s-o faci să nu dispară,

nu poți să iei cu tine decât cu ce-ai venit
acolo nu-s palate nici vieți de parvenit
aici le lași pe toate, căci alții vin din urmă
și incet, incet formează din mers o altă turmă,

și ei cu grijă adună când alții risipesc
iar timpul lor de-asemeni e un timp dumnezeiesc