pe cutii albe vagoneții plini de dezastre ale lumii, cărbuni.
când nu vede nimeni soarele își pierde strălucirea și pentru un moment
se caută dragostea. apoi din nou această tensiune care apare, încet

din perspectivă isometrică

ești - din orice punct ai privi, în mijlocul rețelei de socializare divine,
soarele e un organism bătrân care se umflă dar nu e un cadavru
nu e un balon nu e o inimă cu o gaură. Nu e o inimă cu o gaură în care cazi încontinuu

nu e o inimă. doar această tensiune care crește
între două linii
și te forțează să vorbești sa îți aduci aminte
de prima legiune de îngeri
care a coborât pe pământ
și s-a transformat într-o adevărată escadrilă de luptă
care acum trebuie hrănită, îmbrăcată, îndopată
cu medicamente contra îmbătrânirii ,
ca să reziste.