e noapte
copacii au plecat din oraș
pâinea ruptă susținută de firimituri se întărește pe masă
așa ceva nu o să vezi niciodată la televizor

picură apă și la tine și la vecini
o întreagă pădure de chiuvete nereparate
îți ating auzul sensibil de bebeluș
care se trezește la orice rotire în somn a realității

luminile străzii stropesc camera
se preling jos
sus
în forme geometrice
vii și neregulate ca niște mângâieri
de care - de ce să nu fim sinceri -
îți e dor

sunt curios dacă omul clipește când îl năpădesc amintirile
contează oare că în tot acest timp
apa se evaporă ușor din pahar
că oasele și carnea iau foc lucru ce se va traduce peste zi
în ochii jumătate albi jumătate roșii
ca niște antibiotice
și când îl pune cineva să tragă la galere
Doamne! ce fericit e
Doamne! ce demn e pentru puținele clipe când uită

dar
în orice mort bate o inimă
vine vântul cu umărul lui plin de noapte
lovește geamul și toate lucrurile se reașază
se aud clar firimiturile cum mișcă pâinea
și lumina lunii cum nu lovește o altă ceafă
ca în nopțile petrecute la malul dunării