Când te apropii încet, lucrurile capătă un alt contur,
iau forma dimineților în care nu s-a întâmplat să fim alături,
pulsații în rezonanță rupând una alteia lanțurile,
ca-ntr-o eliberare a sângelui de ritmul impus.

Când te îndepărtezi, la fel de încet,
lucrurile toate îmi vorbesc despre tine.
Te îmbrățișez cu privirea,
până treci de cornul orizontului și rămâi adiere târzie.

Și-acum, în glas, am roci sfărâmate ca de-un blestem
și boabe de lacrimi pe care le înnod în batista târziului.
Le strâng nod lângă nod, crezând că vei veni să le tai
cu fiecare clipă de fericire.

Dar nodurile se strâng și mai tare,
se strâng, până nu rămâne decât un capăt de viață,
din care te privesc, așa cum ești, multiplicată în fiecare nod
pe care-l adun în suflet ca pe-un blestem.

Va veni cândva dezlegarea, va veni
cu fiecare lucru în care se păstrează urmele noastre;
ne vom strânge în brațe, cu răsuflarea tăiată,
vom forma ultimul nod.